Cum ar fi sa nu ma mai ridic de aci, de la biroul asta cu scaun “presidente” fara tetiera, sa mi creasca extensii cyborgiene in loc de maini, picioare, deste, plete, papile gustative?! Ochii sa-mi fie prelungiri ale ecranului impaienjeniti de imagini binare si aparent infinite in mii de rotocoale de linii drepte indoite de erori de cod; sa ma rocheresc virtual, pe ritmuri de 1 si 0, sa manc chipsuri de pixeli aromati cu sub si endsub dot exe dot msi dot ce-o mai fi; a, si sa ma satur: da, servesc numai pixeli hranitori pentru ca stiu exact cat cantareste fiecare bit in parte, nutritional vorbind; sa ma benoclez 3d la poze de peste marginile ecranului, care n-ar fi nici mai mult nici mai putin decat nishte inchipuiri indraznete ale unor artisti bidimensionali rataciti in eterul virtual (nishte neadaptati, da-i dreaq!!)! Sau asta as crede eu, gandind artificial. Creca m-as multiplica la infinit numai ca sa imi pot da shift delete de cate ori ma enervez, sau si gratuit, fara sa patesc, realmente, nimic.
nu e vorba ca nu mi as aminti.
poate ca-mi amintesc prea bine. poate ca unele amintiri ar trebui sa poata fi sterse dintr-o singura miscare, dintr-un singur gest. uite ca nu merge asa, o stim cu totii. si parca ma incapatanez sa-mi amintesc ceea ce ar trebui sa uit. e singurul exercitiu de vointa pe care mi-l asum si e complet nociv. sinapse aberante, ce pot sa spun.
pot sa spun ca povestasul s-a oprit intr-un final din povestit. si cand povestasul s-a oprit, s-au ridicat toti si au fugit, care-ncotro, unde a vazut cu ochii. si povestasul, cand s-a oprit, si a vazut ca toti s-au risipit, a rasuflat, saracul usurat; si-a zis “in sfarsit”. de atata povestit il dureau si amintirile: le rascolise prea subit, fara preludiul viselor cu ochii deschisi cum tot el le-a obishnuit.
dar povestasul s-a oprit. amintirile s-au odihnit, le-a aranjat frumos in sertare, pe categorii: inchipuiri, cvasi-realitati frivole, minciuni nerusinate, tumbe de la circ, posibile realitati ce au trecut, s.a.
iar lumea si-a vazut de viata ei, s-a dus si-a povestit, cum a putut, despre povestasul din drum, care pe unii i-a uimit, pe altii i-a cam plictisit, pe altii nu i-a impresionat prin nimic. dar si matei (asta e pentru andrei), care trecea nepasator, nu a ramas complet indiferent, cand l-a vazut atat de obosit. de fapt, el a cules o amintire de pe jos, a sters-o de praf, a zambit un pic (discret, asa), a asteptat sa se imprastie lumea dupa ce toti si-au amintit ca se grabeau (spre nicaieri inclin sa cred, dar cine stie ?), a impaturit-o cu grija si a asezat-o in raftul amintirilor pe care nu le-ai da pentru nimic.
intru in cladire, dau, politicos, buna dimineata portarului. imi zambeste si tine, amabil, liftul pentru mine. Ii fac semn ca lucrez la parter si ca poate urca linistit. lucrez aici, la parter, de 10 ani si 5 luni de zile, iar portarul era aici in ziua in care m-am angajat. il salut zilnic. ma vede zilnic intrand pe usa de langa lifturi, care da in birourile de la parter. o fi fost o greseala, nevinovata, generata de amabilitate excesiva. cerintele job-ului, ce sa-i faci!
intru in birou, dau, jovial, buna dimineata. lumea e prinsa in discutii. dimineata promitatoare. nu ma deranjeaza ca nu-mi raspund.
imi arunc geaca in cuier (sunt un james bond sub acoperire!). roscatul observa gestul. nu ma saluta. pare-mi-se, e un moment pentru “salut!” si tocmai a trecut (e pana sa arunci, nonshalant, geaca in cuier, presupun).imi caut, grav, tigarile in geanta, scot meticulos una din pachet, palmez dupa bricheta pe care o tin mereu in buzunarul stang din fata de la pantalonii de blug. insfac o fisa pentru aparatul de cafea si ies din birou asa cum am intrat.
aparatul e asaltat de aceleasi fetze, din ce in ce mai mai descompuse de ani si de somn. salut, discret. ultimul pahar e ridicat si ramanem doar noi doi: eu si aparatul de cafea. e o companie placuta: nu astept un raspuns verbal de la el. doar doza de cofeina. cu mult zahar.
cu pasi invingatori ma indrept spre fumoar.
nu salut. am facut-o deja. si ceva imi spune ca ar fi complet inutil. fumez, distant, tigara extrasa cu grija, de cand inca eram in birou, din pachet. ma infiltrez chiar intr-o discutie cu o remarca destul de la obiect. insa conversatia era pe prea multe voci iar eu nu eram nici bariton nici tenor ca sa-i acopar pe toti. poate s-ar fi tinut seama daca gresheam vreo nota. mereu se sesizeaza careva cand falsezi. bon, deci am nimerit pe subiect! bravo mie, imi zic.
plec la fel cum am venit: nesalutat, neprivit, doar afumat si putin nedumerit. pe hol il salut, exclamativ, pe donsorul de la receptie, care nu schiteaza nici un gest, desi m-a privit fix. la fel si cu distinsa doamna de la resurse umane. dar cu dansa exista un precedent, asa ca pot zice ca ma asteptam. in cazul ei a fost mai mult un test si rezultatul a fost pozitiv (adio “ziua buna” pentru tine, duduie!). cand sa-mi termin cursa coridorului arunc un “‘neata” optimist si colegului din biroul vecin care se uita prin mine stingher si ma ignora fara sa ezite nici macar un pic. cu siguranta nu din cauza mea s-a fastacit.
calculat si hotarat, ma indrept catre oglinda din sala de baie sa vad daca m-au insemnat, canaliile, dar nu dibuiesc nimic; deci n-are cum sa fie inceputul un complot colectiv. cica daca ponderabilitatea lasa de dorit, poti incepe sa-ti pui semne de intrebare daca nu cumva incetezi sa existi (vezi indicatiile almanahului medical revizuit!). recunosc, aici m-am cam impotmolit.
sunt cuvinte nerostite, (ca niste intentii nefinalizate dar atat de arzatoare!) si moarte prematur.
vorbele alea raman ca un nod in gat. un nod care se pune in trahee, nu in esofag. un nod care face aerul din jur vascos.
nu, nu le vei putea repeta alta data: traiesc cateva clipe doar, cuvintele astea. sunt mai ceva ca mushtele betzive!
risti sau te sinucizi! cu fiecare vorba inghitita-n sec! lent!
ei, nu! nu e chiar asa de dramatic.
poate e chiar frumos, intr-un fel, masochist-tembel.
intr-un fel poate nici n-ai vrut sa spui nimic si doar ai inghitit in sec, pentru ca ti se pusese, cu adevarat, un nod in gat (in esofag chiar!). si ai intors privirea tot din motive pur fiziologice! nu ca sa te inhibi! nu ca sa incerci sa culegi vorbele alea cretine care traiesc atat de putin! vorbele alea care tocmai se facusera praf. praf din care nu s-a ales nimic. si cat de mult s-ar fi putut … !
intr-un fel abia te-am auzit, cand te-ai intors, ai zambit (dar cred ca minteai aici!) si ai zis, simplu, natural, aproape timid, ca ramane pe maine, dupa cum ne-am vorbit! prin aerul ala gelatinos vedeam cu greu, asa ca am mintit si eu, zambind afirmativ.
sunt cuvinte nerostite care ar fi putut spune atat de multe.
plangeau lebedele negre, pe balta din cismigiu.
lasati-le dom’le sa [e]migreze, nu vedeti ca plang de frig?!
si cum plang lebedele?
apai, ashea, din gat! era mai mult ca un urlet de jale si frig!
Parinte: unde te duci asa?
Copilul adult: uite ies nitel
P: sa-ti pui fesul!
C.a: nu cred ca e inca vremea de fes.
P: lasa mama, mai bine decat sa racesti!
C.a: o fi, dar am pierdut fesul.
P: si pe ultimul!?
C.a: pe toate!
P: …
C.a: mai am doar caciula!
P: aia cu urechi?
C.a: Da! am plecat
P: maiou ti-ai luat?
C.a: nu am
P: nu ai maiou? iti dau de la frate-tu …
C.a: nu; si nu. t rog!
P: atunci un tricou!
C.a: deja am intarziat. sar’na!
P: nici manushi?! ia mama un fular!
C.a: nici! nimic! la iarna ce mai iau pe mine!
P: … (din pragul usii)
C.a: … (in pas alergator)
P: si iesi si la ora asta, mama ?!
dintre care clovnul se vroia trist numa’ ca locul era deja luat (tine de avantajul precedentei cronologice, strict).
prostul era si el un pic snob dar nu reusea sa para decat nitel arivist. un prost arivist. in rolul lui de prost parea si cam clovn din cand in cand. ceilalti il credeau trist!
snobul traia in lumea lui! aparent (ha! personaj complex, ce zici ?!)! in sinea lui era trist si el. dadea bobarnace in loc sa toarne smiorcaieli. smiorcaielile erau luate, de trist, dupa cum am spus.
si tristul se vedea bulibasa pe insula lui cu rauri de lapte si miere (sau mai bine de uischi si bere), curtezane, in loc de palmieri, care-ti tin umbra cu foi de tutun de cuba (if any) si flori de papadie.
a si cu siguranta ii stiti: i-am vazut io la metoru, pe trei dintre ei (snobul nu ia metroul). i-am recunoscut dupa giumbushlucuri, aroma de tutun si puful de papadie de pe talpa unui pantof.
Sa-ti spui cum se traverseaza (strada, DA!): cu pasi mici, de pitic, ca nu degeaba facea mijto don’ profesoru’ de sport, cand erai pe bancile scolii, de doua ori pe saptamana. Piticul e rabdator; poate din cauza limitelor dimensionale a invatat ca n-are rost sa se grabeasca! Mai ales daca semnaforul tine fix 13 secunde (ca tot ii marti 13 octombrie, ora aproape 1300 !! ha!), adica exact atata timp cat le trebuie unora, mai domoli, sa se dezmeticeasca ca poa’ sa se aventureze peste zebra! Mai ales daca ie multi pietoni si mai ie si ploaie! Sa ne ferim de balti, si sa ne facem drum prin multimea de piticoti barbacoti, cu spitele de la umbrele! A se tinti inspre ochi, va rog! Sa facem treaba bine!
Ea merge pe aceiasi pasi in fiecare dimineata, pasii ei presarati cu praf de fildes; zi de zi, la aceeasi ora! Ea ia acelasi metrou, se aseaza in acelasi loc ( ultima usa din vagonul al doilea din fata – la dus si prima usa din vagonul al doilea de la coada metroului – la intoarcere), asculta aceeasi muzica de trei ani de zile (aproximativ). Cum sa te plictisesti de ceva care-ti place atat de mult! Isi mai spune. Si ea stie ce-i place. Daca altceva nu stie, macar asta stie bine. Bine, de-a lungul timpului playlistul s-a mai marit, ca si garderoba, ca si kilometrii parcursi; kilometrii parcursi peste aceiasi pasi – mereu aceiasi pasi presarati cu praf de fildesh.
Da, mai scriem si despre ea, ca despre Matei am scris destul si oricum nu se sinchiseste, habarnistul, ca l-am adus la [un alt fel de] viata, o viata in care excesele lui zaharoase sunt luate in seama.
Ea n-are nici o treaba cu Matei, ba chiar nu stie de existenta lui mai mult decat stie el de a ei: adica nu mai mult decat esti constient de oamenii pe langa care treci zi de zi (mergand pe aceiasi pasi! Sic.!) fara sa-i observi vreodata. Da, sunt oameni cu care ne intersectam mai des decat cu unii prieteni poate, doar ca nu stim nici cine sunt, nici ca nu e prima oara cand trecem pe langa ei. Fatza de Matei, ea are prieteni d-astia, pe langa care trece mai rar decat pe langa el. Si ei habar n-au, amandoi; si e frumos asa! S-o lasam asa deci!
Uneori se mai gandeste la prietenii aia “de departe” cu care se vede atat de rar, desi stau in acelasi oras si lucreaza la 15 minute de biroul ei! Dar sunt unele prietenii la distanta, minunate prietenii; prietenii aia cu care mai schimbi un meil sau un telefon banal, din cand in cand – de fapt din an in pasti – si atunci vorbesti cu ei de parca nu v-ati fi vazut de cu o zi in urma. Si e natural, e firesc, nu se compara cu salutul pupacios de complezenta dintre impostoarele alea in roz de pe saiturile cu exemplare vulgare de prostie umana (da, ce-i drept, uneori se cam enerveaza din nimic, dar asta n-are nici o legatura cu textul asta – in afara de subiectul comun cu radacina morfologica in “nimic”).
Na, ca se gandeste chiar acum (si mi-a luat o nitel inainte aici: sa iutesc ritmul, s-o prind din urma) la entuziasmul cu care i-a povestit m., alataieri doar, despre un jurnal pe care il citeste acum (ei nu i-au placut niciodata jurnalele, desi s-a chinuit sa citeasca vreo trei, doar ca unele chestii nu plac, n-ai ce-i face! Poate e genetic; oricum a ascultat cu placere ), despre grandoarea muntilor escaladati vara trecuta cu oamenii aia catzaratori pe care-i frecventeaza m. de la o vreme (oamenii care nu se tem de multe lucruri, cel putin asa crede ea), despre concertele lui x. dupa care a alergat in 5 capitale europene si despre cum sora-sa s-a hotarat in sfarsit sa dea pisica (afurisita creatura !!! de cand ma lupt cu bestia!!!??!?!) dar ca acum trebuie sa inchida ca o suna mama, iar!!! La naiba ! Asa ca vbim mai incolo, da? Sa ai grija de tine si ne vedem sapt asta, da?! Bine, ne auzim, sigur!
Desigur ca vor vorbi peste juma de an in cel mai fericit caz, iar de vazut, cine stie! Dar va fi fost si atunci ca si ieri si oricum zilele astea, se alege praful de ele si intr-o zi de joi te trezesti uimit ca nu e luni si cochetezi cu tine in sinea ta (ca p-asta o ai dreaq mereu, sinea ta) ca ai pacalit saptamana asta: tu, fraerul de tine, credeai ca e luni, te simteai ca luni (ca dracu adica? Nu nu, doar ca luni, fara prejudecati, te rog!) cand de fapt e joi, adica deja vineri, adica aproape weekend! Adica timpul in care ea se mai inchide in turnul ei de fildes si refuza sa iasa cu anii de-acolo, pana se face luni dimineata, da! Minunate decade mai petrece ea in zilele dintre saptamani, dar e secretul ei, sa nu ziceti la nimeni, oamenii sunt atat de lacomi, invidiosi, suparaciosi! Bine, doar unii dintre ei, dar asta e secretul ei! Si eu acum l-am spus doar in soapta, oricum nu-l aude nimeni! L-am murmurat doar pentru mine, sa ma conving ca secretul asta e real.
Oricum, ea nu se gandeste niciodata la Matei sau la ceilalti strainii care i se par familiari si o duc cu gandul la deja-vu! Straini pe care, fara sa stie, i-a vazut de atatea ori pe acelasi drum, si uneori, poate chiar pe alt drum sau in parcul B. ( da, ala de la iesirea din oras) unde se mai duce uneori, cand nu pleaca cu zecile de ani in weekend, sau cand se lasa seara si nu se gandeste unde vrea sa ajunga si lasa pantofii sa-si aleaga singuri pasii de urmat.
Societate
Despre politeturi care au fost date uitarii ! Erau frumoase, da, chiar dragutze. E trist cand vezi cum sunt calcate acum in picioare in detrimentul unei sinceritati brute [si supraapreciate]. Fara regrete, fara scuze; scuzele sunt desuete, stiai ? Ah, si uneori prea multe si degeaba! Ai grija, domnule, cu sinceritatea asta!
Fictiune
1. Despre cat de bine m-am simtit cand te-am urat (so alive, cum ar zice americanul self-invloved) … si cum am incetat sa fiu un simplu spectator emotiv ; insa a durat putin si apoi nu puteam sa ma tarasc inapoi pe scena, oricat de mult mi-am dorit. Da, mi-am dorit sa te urasc, iar, inca un pic! Trebuia! Insa scena era prea sus si geamul securizat s-a ridicat in secunda in care am cazut ca un prost sub scaunele din primul rand! Sau m-ai impins? Am ramas doar cu un usor gust de penibil din varful limbii pana-n stomac! Am ramas acolo, in colt, si m-am prefacut ca inca sunt parte din spectacol si ca-mi pasa cand de fapt imi era ciuda ca rolul meu a luat sfarsit. Rolul meu, fie el si penibil.
Fara link la actorul grabit. Fara sa-l mentionez macar.
2. I enjoy the pain that fades away! In special dupa. Nu, pen’ ca n-ai cum sa spui asta fara sa pari masochist sau pervers. Sau amandoua! Fie si fictiv.
Trafic
RATB-ul te innebuneste de nervi! Nu, pt. Ca nu e nimic de dezvoltat aici! Pentru ca toata lumea stie ca autobuzele sunt pline de babe si de mosi decrepiti care abia se tin pe picioare dar au abonamente gratis: e dreptul lor! A, da. Poveste adevarata, destul de ok, ar cam merge: coada la RATB la abonamente, statia de la televiziunea Romana. Un batranel in fata mea … da-o dreaq ca n-am nici un chef. Si daca nici macar io n-am nici un chef, atuncea: next.
Plictis
O fi genuin plicstisul asta? Sau doar un cuvant inventat, o alternativa pt. lenea de a face ceva! Ma intreb si io. Nu e de aprofundat, ca n-am cu ce! Si desigur a fost dezbatut subiectul de minti mai avizate, cu neologisme shucare la indemana. Neeeeext.
In padure
Mergem ? Haidem dreaq in crang! Gasim noi un lup p-acolo! Si blogul? Ce facem cu blogul ?! Il tine lupu la gat ! ;)
