un cersetor desena un licorn pe un perete. cu creionul. pe perete asezase o foaie. tusul se scurgea pe foaie. era un licorn in avant. varful creionului abia il tintuia pe hatie (pe el: pe licorn), iar mana ii era incordata de atata efort. acum sunt sigura ca fiara a reusit sa se desprinda.
el m-a injunghiat cu o curiozitate nevinovata. eu nu stiam ce scuza sa-mi gasesc. ce scuza mi-as putea gasi, eu mie, incat sa ma mai iert un pic. pe el l-am improscat cu o cvasi-minciuna. inca o pata pe care va trebui sa ma fac ca o sterg, candva. cum?
ei stateau la coada la covrigi iar stomacul imi bolborisea a proteste si a sete de faina arsa la foc de vatra.
gatul imi ardea dupa tigara pe care tocmai o strivisem cu varful ghetei.
fumul incepea sa se piarda si vedeam din nou ceata.
imi doream sa ma fi agatat de gatul licornului, sa ma fi dus cu el, oriunde o fi galopat cu schematicele lui copite de mina de creion cules din cine stie ce cos de gunoi.
tu habar n aveai.
sa purcedem dara
unge frana, verifica luminile si directia, inshurubeaza claxonul (pariu ca azi are sa-ti trebuiasca), fa probe la schimbator si lustruieste aparatoarele. iesim in lume, ce naiba! Scoate manusile de biker de la naftalina, hanoracul de “you’ll never get me, sucker!”, pompa (ca nu se stie niciodata), casca (eeeee, o sa zici ca nici macar n-am, dar asta e alta poveste. ar fi buna una totusi!) si hai la drum!
da, erau multi bikeri azi.
si da: ieri iarasi mi-a sarit familia in cap ca sa votez. pe bune! nu glumesc! taman ieri! azi n-am vbit, dar ma astept la orice.
si erau si multi pietoni si acum nu poti sa-i mai acuzi de nimik ca nah, pe unde sa umble si ei!?
si ipocrtii astia isi cer drepturile taman acu’, ca toata vara n-au putut! si care drepturi pana la urma?! cand stationeaza nush cate minute in tunel fara sa anunte nici macar de ce, se intampla sa ceara careva despagubiri! sau macar explicatii. nu ca n-ar tbi sa vina de la ei explicatiile astea, ca doar nu suntem saci de cartofi. stiati ca cartofii n-au abonament la metrorex, bai plantelor care esteti!?? ei kkt, nu mai spune! da’ noi ce plm transportam zi de zi ?!
asa ne-am obishnuit cu raul ca n-am sti sa recunoastem binele! noroc ca se uita ei in curtea vecinului si compara numai ce le convine! cand vine vorba de calitatea serviciului se fac ca ploua.
auzi: cica cel subventionat e calatorul! cica sa zicem mersi ca la noi e asa de ieftina calatoria cu trenul asta nenorocit! sa zicem mersi?! hai, ce-i cu tupeul asta! sa fim seriosi.
nu, nu ma duc la vot!
nu, nu ma intereseaza de metroul vostru, desi mi-as vrea banii pe abonament inapoi: echivalentul pentru perioada de intrerupere, cel putin! you do the math! stai ca nu stiti sa faceti decat pentru creante, nu si pentru debite. si oricum, calatorul e subventionat, mai da l in ma sa !
oricat de neinteresat ai fi, nu te lasa nimeni sa ramai indiferent. oricum ai fi, pana la urma tot te calca ceva pe nervi, oricat de “zen” ai pretinde ca esti.
o mare mizerie de context, asta e!
Cum ar fi sa nu ma mai ridic de aci, de la biroul asta cu scaun “presidente” fara tetiera, sa mi creasca extensii cyborgiene in loc de maini, picioare, deste, plete, papile gustative?! Ochii sa-mi fie prelungiri ale ecranului impaienjeniti de imagini binare si aparent infinite in mii de rotocoale de linii drepte indoite de erori de cod; sa ma rocheresc virtual, pe ritmuri de 1 si 0, sa manc chipsuri de pixeli aromati cu sub si endsub dot exe dot msi dot ce-o mai fi; a, si sa ma satur: da, servesc numai pixeli hranitori pentru ca stiu exact cat cantareste fiecare bit in parte, nutritional vorbind; sa ma benoclez 3d la poze de peste marginile ecranului, care n-ar fi nici mai mult nici mai putin decat nishte inchipuiri indraznete ale unor artisti bidimensionali rataciti in eterul virtual (nishte neadaptati, da-i dreaq!!)! Sau asta as crede eu, gandind artificial. Creca m-as multiplica la infinit numai ca sa imi pot da shift delete de cate ori ma enervez, sau si gratuit, fara sa patesc, realmente, nimic.
nu e vorba ca nu mi as aminti.
poate ca-mi amintesc prea bine. poate ca unele amintiri ar trebui sa poata fi sterse dintr-o singura miscare, dintr-un singur gest. uite ca nu merge asa, o stim cu totii. si parca ma incapatanez sa-mi amintesc ceea ce ar trebui sa uit. e singurul exercitiu de vointa pe care mi-l asum si e complet nociv. sinapse aberante, ce pot sa spun.
pot sa spun ca povestasul s-a oprit intr-un final din povestit. si cand povestasul s-a oprit, s-au ridicat toti si au fugit, care-ncotro, unde a vazut cu ochii. si povestasul, cand s-a oprit, si a vazut ca toti s-au risipit, a rasuflat, saracul usurat; si-a zis “in sfarsit”. de atata povestit il dureau si amintirile: le rascolise prea subit, fara preludiul viselor cu ochii deschisi cum tot el le-a obishnuit.
dar povestasul s-a oprit. amintirile s-au odihnit, le-a aranjat frumos in sertare, pe categorii: inchipuiri, cvasi-realitati frivole, minciuni nerusinate, tumbe de la circ, posibile realitati ce au trecut, s.a.
iar lumea si-a vazut de viata ei, s-a dus si-a povestit, cum a putut, despre povestasul din drum, care pe unii i-a uimit, pe altii i-a cam plictisit, pe altii nu i-a impresionat prin nimic. dar si matei (asta e pentru andrei), care trecea nepasator, nu a ramas complet indiferent, cand l-a vazut atat de obosit. de fapt, el a cules o amintire de pe jos, a sters-o de praf, a zambit un pic (discret, asa), a asteptat sa se imprastie lumea dupa ce toti si-au amintit ca se grabeau (spre nicaieri inclin sa cred, dar cine stie ?), a impaturit-o cu grija si a asezat-o in raftul amintirilor pe care nu le-ai da pentru nimic.
intru in cladire, dau, politicos, buna dimineata portarului. imi zambeste si tine, amabil, liftul pentru mine. Ii fac semn ca lucrez la parter si ca poate urca linistit. lucrez aici, la parter, de 10 ani si 5 luni de zile, iar portarul era aici in ziua in care m-am angajat. il salut zilnic. ma vede zilnic intrand pe usa de langa lifturi, care da in birourile de la parter. o fi fost o greseala, nevinovata, generata de amabilitate excesiva. cerintele job-ului, ce sa-i faci!
intru in birou, dau, jovial, buna dimineata. lumea e prinsa in discutii. dimineata promitatoare. nu ma deranjeaza ca nu-mi raspund.
imi arunc geaca in cuier (sunt un james bond sub acoperire!). roscatul observa gestul. nu ma saluta. pare-mi-se, e un moment pentru “salut!” si tocmai a trecut (e pana sa arunci, nonshalant, geaca in cuier, presupun).imi caut, grav, tigarile in geanta, scot meticulos una din pachet, palmez dupa bricheta pe care o tin mereu in buzunarul stang din fata de la pantalonii de blug. insfac o fisa pentru aparatul de cafea si ies din birou asa cum am intrat.
aparatul e asaltat de aceleasi fetze, din ce in ce mai mai descompuse de ani si de somn. salut, discret. ultimul pahar e ridicat si ramanem doar noi doi: eu si aparatul de cafea. e o companie placuta: nu astept un raspuns verbal de la el. doar doza de cofeina. cu mult zahar.
cu pasi invingatori ma indrept spre fumoar.
nu salut. am facut-o deja. si ceva imi spune ca ar fi complet inutil. fumez, distant, tigara extrasa cu grija, de cand inca eram in birou, din pachet. ma infiltrez chiar intr-o discutie cu o remarca destul de la obiect. insa conversatia era pe prea multe voci iar eu nu eram nici bariton nici tenor ca sa-i acopar pe toti. poate s-ar fi tinut seama daca gresheam vreo nota. mereu se sesizeaza careva cand falsezi. bon, deci am nimerit pe subiect! bravo mie, imi zic.
plec la fel cum am venit: nesalutat, neprivit, doar afumat si putin nedumerit. pe hol il salut, exclamativ, pe donsorul de la receptie, care nu schiteaza nici un gest, desi m-a privit fix. la fel si cu distinsa doamna de la resurse umane. dar cu dansa exista un precedent, asa ca pot zice ca ma asteptam. in cazul ei a fost mai mult un test si rezultatul a fost pozitiv (adio “ziua buna” pentru tine, duduie!). cand sa-mi termin cursa coridorului arunc un “‘neata” optimist si colegului din biroul vecin care se uita prin mine stingher si ma ignora fara sa ezite nici macar un pic. cu siguranta nu din cauza mea s-a fastacit.
calculat si hotarat, ma indrept catre oglinda din sala de baie sa vad daca m-au insemnat, canaliile, dar nu dibuiesc nimic; deci n-are cum sa fie inceputul un complot colectiv. cica daca ponderabilitatea lasa de dorit, poti incepe sa-ti pui semne de intrebare daca nu cumva incetezi sa existi (vezi indicatiile almanahului medical revizuit!). recunosc, aici m-am cam impotmolit.
sunt cuvinte nerostite, (ca niste intentii nefinalizate dar atat de arzatoare!) si moarte prematur.
vorbele alea raman ca un nod in gat. un nod care se pune in trahee, nu in esofag. un nod care face aerul din jur vascos.
nu, nu le vei putea repeta alta data: traiesc cateva clipe doar, cuvintele astea. sunt mai ceva ca mushtele betzive!
risti sau te sinucizi! cu fiecare vorba inghitita-n sec! lent!
ei, nu! nu e chiar asa de dramatic.
poate e chiar frumos, intr-un fel, masochist-tembel.
intr-un fel poate nici n-ai vrut sa spui nimic si doar ai inghitit in sec, pentru ca ti se pusese, cu adevarat, un nod in gat (in esofag chiar!). si ai intors privirea tot din motive pur fiziologice! nu ca sa te inhibi! nu ca sa incerci sa culegi vorbele alea cretine care traiesc atat de putin! vorbele alea care tocmai se facusera praf. praf din care nu s-a ales nimic. si cat de mult s-ar fi putut … !
intr-un fel abia te-am auzit, cand te-ai intors, ai zambit (dar cred ca minteai aici!) si ai zis, simplu, natural, aproape timid, ca ramane pe maine, dupa cum ne-am vorbit! prin aerul ala gelatinos vedeam cu greu, asa ca am mintit si eu, zambind afirmativ.
sunt cuvinte nerostite care ar fi putut spune atat de multe.
plangeau lebedele negre, pe balta din cismigiu.
lasati-le dom’le sa [e]migreze, nu vedeti ca plang de frig?!
si cum plang lebedele?
apai, ashea, din gat! era mai mult ca un urlet de jale si frig!
Parinte: unde te duci asa?
Copilul adult: uite ies nitel
P: sa-ti pui fesul!
C.a: nu cred ca e inca vremea de fes.
P: lasa mama, mai bine decat sa racesti!
C.a: o fi, dar am pierdut fesul.
P: si pe ultimul!?
C.a: pe toate!
P: …
C.a: mai am doar caciula!
P: aia cu urechi?
C.a: Da! am plecat
P: maiou ti-ai luat?
C.a: nu am
P: nu ai maiou? iti dau de la frate-tu …
C.a: nu; si nu. t rog!
P: atunci un tricou!
C.a: deja am intarziat. sar’na!
P: nici manushi?! ia mama un fular!
C.a: nici! nimic! la iarna ce mai iau pe mine!
P: … (din pragul usii)
C.a: … (in pas alergator)
P: si iesi si la ora asta, mama ?!
dintre care clovnul se vroia trist numa’ ca locul era deja luat (tine de avantajul precedentei cronologice, strict).
prostul era si el un pic snob dar nu reusea sa para decat nitel arivist. un prost arivist. in rolul lui de prost parea si cam clovn din cand in cand. ceilalti il credeau trist!
snobul traia in lumea lui! aparent (ha! personaj complex, ce zici ?!)! in sinea lui era trist si el. dadea bobarnace in loc sa toarne smiorcaieli. smiorcaielile erau luate, de trist, dupa cum am spus.
si tristul se vedea bulibasa pe insula lui cu rauri de lapte si miere (sau mai bine de uischi si bere), curtezane, in loc de palmieri, care-ti tin umbra cu foi de tutun de cuba (if any) si flori de papadie.
a si cu siguranta ii stiti: i-am vazut io la metoru, pe trei dintre ei (snobul nu ia metroul). i-am recunoscut dupa giumbushlucuri, aroma de tutun si puful de papadie de pe talpa unui pantof.
